Pentru existenţa unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o populaţie, deoarece pe lîngă aceste două elemente este necesară o guvernare eficientă. La rîndul său, orice proces de guvernare presupune instituirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare neîntrerupt şi potrivit anumitor metode şi reguli un anumit gen de activităţi.

Pentru o bună organizare, activitatea acestor organe este subordonată anumitor principii. Unul din principiile fundamental ale statului de drept este cel al separaţiei puterilor. Tendinţa de edificare a noii organizări de stat în conformitate cu principiile constituţionalismului contemporan în Republica Moldova s-a încununat cu adoptarea Constituţiei în vigoare, articolul 6 din care stabileşte că în ţara noastră puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin.

Aplicarea actuală a principiului separaţiei puterilor în stat constă în colaborarea autorităţilor legislative, executive şi jurisdicţionale în exercitarea funcţiilor sale în scopul stabilirii unui echilibru şi prevenirii unui eventual abuz din partea acestora.

Indiferent de etapa de dezvoltare, colectivităţile umane au avut un conducător, un şef recunoscut sau ales, în funcţie de împrejurările istorice. Pornind de la aceasta, statele - ca formă superioară de organizare a societăţii - au cuprins în sistemul organelor de stat instituţia şefului de stat. De menţionat că, dintre formele organizatorice pe care le poate îmbrăca instituţia şefului de stat, cea mai răspîndită rămîne a fi preşedintele statului, ales de popor, parlament sau de un colegiu electoral.

Instituţia şefului de stat în persoana preşedintelui sau, aşa-numitul prezidenţialism, este, de regulă, considerată o dovadă a democratismului în procesul de realizare a puterii publice.

Totodată, trebuie să reţinem că existenţa fiecărui stat este determinată de condiţii istorice şi politice specifice, datorită cărui fapt transpunerea în mod automat a experienţei social-politice aparţinînd altor state niciodată şi nimănui n-a adus folos.

După proclamarea suveranităţii şi Republica Moldova a avut de ales în stabilirea variantei optime de manifestare a instituţiei şefului de stat. Astfel, la 3 septembrie 1990, în Republica Moldova a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, care, potrivit Constituţiei, exercită atribuţiile şefului de stat.

În conformitate cu Constituţia din 1994 (art.77), Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului. El reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Utilitatea instituţiei şefului de stat este determinată de necesitatea existenţei unui arbitru naţional însărcinat cu asigurarea funcţionării normale a instituţiilor, care să aibă dreptul să recurgă la opinia poporului, care să răspundă, în caz de pericol major, de independenţa şi integritatea statului. În raport cu situaţia din Republica Moldova, constatăm lipsa unor mecanisme eficiente care ar stabili un echilibru adecvat al puterilor în stat, iar de aici şi confruntările politice între partidele de guvernămînt şi impactul negativ asupra dezvoltării socio-economice a statului. Este cunoscut faptul că, confruntările dintre ramurile puterii au apărut imediat după adoptarea Constituţiei în vigoare, îndeosebi pe parcursul anului 1995, dintre Preşedintele ţării şi prim-ministru, confruntări care au constituit o consecinţă inevitabilă a unor formulări neclare ale Constituţiei ce nu precizează cu claritate cine reprezintă autoritatea executivă supremă, care este tipul consacrat de republică.

Constatăm cu regret, că şi actualmente în Republica Moldova nu avem o conlucrare veritabilă a puterilor instituţionalizate în stat, ci mai mult o confruntare între partidele politice reprezentate în parlament. Confruntarea acestora se manifestă, mai ales, în condiţiile instabilităţii politice, fapt ce ştirbeşte enorm imaginea Republicii Moldova în lume, diminuează credibilitatea opiniei publice internaţionale.

Într-adevăr, funcţionarea mecanismului de stat autohton, mai ales în ultimii opt ani, a demonstrat concentrarea excesivă a unui întreg şir de atribuţii caracteristice puterii executive în cadrul instituţiei şefului statului. Acest fapt a fost determinat de mai mulţi factori, printre care am menţiona: personalitatea carismatică a Preşedintelui Voronin, vidul de putere ce s-a creat în primul deceniu după proclamarea independenţei, dualitatea poziţiei Preşedintelui ţării în calitate de şef de stat şi de preşedinte al partidului de guvernămînt.

Fără a subestima influenţa factorilor enumeraţi, considerăm că un rol decisiv în acest proces l-au avut modificările operate în Constituţie prin Legea cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova nr. 1115 din 05.07.2000, momentul de cotitură generat de aceasta fiind transformarea Republicii Moldova dintr-o republică semiprezidenţială în una parlamentară. În realitate, însă, modificările introduse prin Legea nr. 1115 din 05.07.2000 s-au soldat, în mare parte, cu o nouă procedură de desemnare şi demitere a Preşedintelui Republicii Moldova, lăsîndu-i intacte atribuţiile. În consecinţă, reforma constituţională din 5 iulie 2000 nu a îmbunătăţit raporturile dintre ramurile puterii în republică şi nu a consolidat, în adevăratul sens al cuvîntului, puterea executivă.

Astfel, după reforma constituţională din 2000, Republica Moldova a fost declarată republică parlamentară, doar prin faptul că Preşedintele este ales de Parlament, fără a raporta la această stare de fapt şi normele constituţionale prin care se stabilesc atribuţiile acestuia. Datorită acestui fapt, actualmente se constată o disonanţă între principiile regimului parlamentar şi atribuţiile constituţionale exercitate de şeful statului, specifice mai mult regimului semiprezidenţial.

Preşedintele Republicii Moldova – garant al coeziunii politice şi unităţii sociale

După cum am menţionat, Preşedintele Republicii Moldova, în calitatea sa de şef al statului, reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Rezultatele alegerilor parlamentare din aprilie 2009 urmează a fi percepute nu doar în contextul menţinerii stabilităţii politice sau în calitate de semnal al afirmării principiilor democratice. Ele prezintă interes şi în contextul eforturilor pentru reunificarea ţării şi instaurării principiilor statului de drept pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Astfel, altercaţiile politice caracteristice etapei postelectorale sînt doar în detrimentul proceselor interne şi externe spre care aspiră Republica Moldova Diminuarea efectelor crizei financiar-economice şi negocierea unui nou acord cu Uniunea Europeană, sînt doar două motive pentru consolidarea forţelor politice în etapa imediat următoare alegerilor parlamentare.

Dacă alegerile în Parlamentul Republicii Moldova sînt o exprimare directă a voinţei alegătorilor, atunci, după cum s-a constatat la 20 mai şi la 3 iunie curent, alegerea noului Preşedinte al Republicii Moldova provoacă disensiuni în cadrul forţelor politice reprezentate în legislativ. În această situaţie, varianta plauzibilă ar fi atingerea unui consens în vederea promovării la alegerea în calitate de şef al statului a unei persoane echidistante politic, care, pe lîngă alte calităţi cerute de legislaţia naţională, ar mai presta şi pe următoarele: capacitatea de a controla crizele; talentul de a convinge populaţia; capacităţi privind managementul economic; autoritate morală; cunoscut în cadrul relaţiilor internaţionale.

Concomitent cu aceasta, este necesară o revizuire a atribuţiilor pertinente Preşedintelui Republicii Moldova, ca şi cele care tradiţional aparţin Parlamentului şi Guvernului în cadrul unui regim parlamentar. Astfel, şeful statului ar dispune doar de atribuţii de reprezentare şi protocolare, asigurînd în acelaşi timp un cadru pentru interacţiunea celorlalte organe. O asemenea soluţie ar exclude speculările, precum că şeful statului reprezintă doar electoratul partidului din care face parte (mai ales, în condiţiile în care se pare că nici un partid nu dispune de majoritatea absolută). Acest model ar fi fost acceptat şi de majoritatea populaţiei. Astfel, Preşedintele, în condiţiile regimului politic din ţara noastră, nu va mai fi responsabil pentru guvernare, rămînînd a fi o autoritate în afara partidelor, garant al Constituţiei şi simbol al statalităţii.

Sub aspect teoretic, regimul parlamentar clasic se caracterizează prin reducerea influenţei şefului statului în viaţa politică. În practică, Preşedintele trebuie să-şi coordoneze împuternicirile cu şeful Guvernului, care este responsabil numai în faţa Parlamentului şi care deţine toate instrumentele necesare pentru a realiza politica de stat. Astfel, în cazul acceptării acestui model, activitatea cotidiană a statului este gestionată de către şeful Guvernului, responsabil, la rîndul său, în faţa Parlamentului.

Prim-ministrul devine exponentul principal al puterii executive, poziţie consolidată şi de faptul că Guvernul condus de acesta dispune de prerogativele şi de resursele necesare pentru desfăşurarea activităţilor curente ale statului.

Situaţia politică actuală demonstrează că, în cazul regimului parlamentar specific Republicii Moldova, atunci cînd majoritatea parlamentară este reprezentată de un singur partid politic, volens-nolens preşedintele va fi exponentul acestui partid. Partidul majoritar alege Preşedintele ţării, care ulterior desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, care, la rîndul său, prezintă lista Guvernului şi programul de activitate Parlamentului, primind votul de încredere de la aceeaşi majoritate parlamentară. Aşadar, şeful statului controlează ambele ramuri ale puterii, obţinînd majoritatea voturilor la alegerile parlamentare, distorsionînd astfel sistemul de frîne şi contrabalanţe care asigură funcţionarea principiului separaţiei puterilor în stat. În aceste condiţii, apare pericolul promovării unei doctrine de partid, la putere aflîndu-se un grup de persoane bine definit, iar echidistanţa politică a preşedintelui este greu de asigurat. În acest sens, se impune necesitatea declarării incompatibilităţii funcţiei de Preşedinte al ţării cu apartenenţa sau chiar cu ocuparea unei funcţii în cadrul unui partid. Asemenea practici sînt frecvent utilizate în diferite state europene, sînt acceptabile pentru majoritatea forţelor politice din ţara respectivă.

Atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova: între deziderat şi realitate

În sistemele democratice contemporane oricare şef de stat îndeplineşte, de regulă, trei funcţii constituţionale, existând şi situaţii în care acesta (în special când e vorba de un preşedinte într-un sistem prezidenţial sau chiar semi-prezidenţial) este învestit cu puteri considerabil mai mari. Funcţiile minimale ale şefilor de stat sunt: funcţia simbolică (din care decurge prerogativa de reprezentare a ţării), funcţia de garant al constituţiei şi funcţia de menţinere a balanţei puterilor în stat.

Funcţia simbolică se referă la vocaţia şefului statului de a reprezenta ,,identitatea ţării, fiind văzut ca o întruchipare a tuturor virtuţilor publice şi private ale conaţionalilor”. Pare a fi, din punct de vedere politic, cea mai puţin importantă dintre funcţiile enumerate, dar în numeroase cazuri se dovedeşte cea pe care populaţia o percepe şi o valorizează cel mai mult. Şeful statului semnifică, în termeni largi, unitatea şi spiritul unei naţiuni.

Funcţia de garant al constituţiei indicâ obligaţia şefului de sat de a veghea la respectarea cu stricteţe a Constituţiei, care reglementează relaţiile politice şi instituţionale fundamentale din ţara respectivă. Această funcţie este, din perspectiva efectivităţii ei, invers proporţională cu puterile executive ale şefului statului: într-o monarhie constituţională sau într-o republică parlamentară, regele (preşedintele) este într-adevăr aşteptat de opinia publică să fie garantul constituţiei, mai mult decât în SUA, unde şeful executivului pare mai degrabă ,,supravegheat” de Curtea Supremă de Justiţie şi de Congres pentru a nu abuza, prin prerogativele sale substanţiale, de Constituţie.

Funcţia de menţinere a echilibrului puterilor s-a remarcat în special în regimurile semi-prezidenţiale, unde preşedintele (deşi, conform doctrinei constituţionale, este parte a executivului) mediază de multe ori între guvern şi parlament. Medierea nu lipseşte nici dintre atribuţiile regilor sau preşedinţilor de republici parlamentare, dar este mult mai puţin caracteristică acestor şefi de stat cu rol predominant ceremonial.

În viziunea noastră, un preşedinte popular devine într-adevăr garant al intereselor tuturor membrilor societăţii, din care motiv cu cît mai vaste sînt atribuţiile de care dispune acesta, cu atît este mai bine, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de a modifica constituţia. Istoria statelor cu democraţii puternic dezvoltate cunoaşte exemple de acest fel. Astfel, în Statele Unite ale Americii, pentru depăşirea consecinţelor crizei profunde din anii 1930, Franklin Delano Roosevelt a candidat şi a fost ales consecutiv de patru ori.

Reforma constituţională din Franţa, realizată în 1962 a dat un surplus de autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe un termen de 7 ani.

Dacă revenim la situaţii din Republica Moldova, trebuie să menţionăm opiniile celor care pledează pentru limitarea atribuţiilor constituţionale ale şefului de stat. Pentru aceasta optează, mai ales reprezentanţii opoziţie, dar şi cei care atribuie instituţiei şefului de stat caracterul de superprezidenţialism. Se menţionează că un preşedinte atotputernic nu este altceva decît o ameninţare la adresa dezvoltării stabile a statului şi societăţii.

Cu toate că aceste dezbateri continuă începînd cu anii 2000, aşa şi nu s-a găsit un răspuns exhaustiv la întrebarea: care este volumul de putere de care dispune Preşedintele Republicii Moldova?

În continuare, vom încerca să ne expunem opinia asupra unor atribuţii care definesc competenţa Preşedintelui Republicii Moldova în formula actuală şi de perspectivă a acestora.

Convocarea Parlamentului. Art.63, alin.(2) din Legea fundamentală prevede că Parlamentul se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Exercitarea acestei atribuţii este legată de stabilirea şi validarea rezultatelor alegerilor parlamentare şi obligă Preşedintele să dispună convocarea Parlamentului într-un termen nu mai mare de 30 de zile.

Considerăm că această atribuţie a Preşedintelui poate fi menţinută, deoarece în mare parte este o funcţie de menţinere a echilibrului puterilor firească în contextul argumentelor expuse mai sus.

Dreptul la iniţiativă legislativă. Potrivit actualelor prevederi constituţionale, Preşedintele Republicii Moldova este un subiect de drept care dispune de atribuţii largi în procesul legislativ. Pe lîngă dreptul la iniţiativă legislativă, acesta dispune convocarea şedinţelor Parlamentului şi poate lua cuvînt la orice fază a dezbaterilor parlamentare; promulgă legile dispunînd, de dreptul de a cere (o singură dată) reexaminarea acestora de către Parlament; dispune publicarea legilor; poate iniţia referendumuri republicane. În ce priveşte dreptul preşedintelui la iniţiativă legislativă, considerăm necesară excluderea acesteia din categoria atribuţiilor Preşedintelui Republicii Moldova, aceasta devenind o prerogativă exclusivă a deputaţilor şi Guvernului, care realizează de fapt politica internă şi externă a statului.

Dreptul de veto. Dreptul de veto are putere de blocaj legislativ, fiind un drept aparţînînd şefului statului prin care acesta se opune intrării în vigoare a unei legi votate de parlament.

În majoritatea statelor preşedinţii dispun de dreptul de veto asupra legilor adoptate de organele legislative reprezentative. Această prerogativă este mai mult specifică şi logică pentru statele în care preşedintele este desemnat prin vot universal egal, direct, secret şi liber exprimat. Mandatul obţinut în rezultatul acestei proceduri asigură preşedintelui un grad de legitimitate egal cu cel al parlamentului deputaţii din cadrul căruia deseori reprezintă interesele unor anumite categorii sociale. Dreptul de veto permite preşedintelui să „blocheze” actele legislative adoptate de parlament, care în viziunea lui, nu răspunde sau sunt contrarii aşteptărilor alegătorilor sau pur şi simplu vin în contradicţie cu alte legi. Însă acest drept cu care este învestit preşedintele nu este unul absolut, deoarece în virtutea principiului separaţiei puterilor care presupune concomitent şi existenţa unor pîrghii de influenţă între cele trei puteri, parlamentul poate ocoli acest obstacol. Astfel, conform art. 93 din Constituţia Republicii în cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea asupra căreia aaplicat dreptul de veto. Este de menţionat că în majoritatea statelor dreptul de veto al preşedintelui poate fi depăşit cu votul a 2/3 din deputaţi, iar în unele state este suficientă şi majoritatea simplă.

Transmiterea unor mesaje Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii (art. 84 din Constituţie). În cazul acestei atribuţii, este necesară o delimitare clară a domeniilor care pot constitui subiecte ale mesajului Preşedintelui.

Dreptul de a emite decrete. Conform art. 94 din Constituţia Republicii Moldova, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele emise de Preşedinte în exercitărea atribuţiilor sale, ce ţin de acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, declararea mobilizării parţiale sau generale, stării de război şi luarea altor măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice se contrasemnează de către Primul-ministru. După cum vedem, dreptul Preşedintelui de a adopta decrete fără contrasemnătura prim-ministrului sunt de o mare importanţă şi demonstrează ponderea acestei instituţii în cadrul mecanismului de stat.

Dizolvarea Parlamentului. Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 85), Preşedintele, în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, poate să dizolve Parlamentul după consultarea fracţiunilor parlamentare.

Constituţia stabileşte însă şi anumite garanţii contra utilizării abuzive a acestui drept, şi anume: dizolvarea Parlamentului în caz de criză guvernamentală, conform prevederilor constituţionale, poate avea loc cu îndeplinirea concomitentă a şase condiţii: consultarea fracţiunilor parlamentare; existenţa a cel puţin două solicitări privitoare la învestitură; să fie trecute 45 de zile de la data primei solicitări de învestitură; să fie prima dizolvare a Parlamentului într-un an; să nu fie vorba de ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova; să nu fie în condiţiile stării de urgenţă, de asediu sau de război. Preşedintele Republicii Moldova poate dizolva Parlamentul şi în cazul blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni.

Suntem de părerea că în condiţiile regimului parlamentar, învestitura Guvernului trebuie să fie consultată cu fracţiunile parlamentare, iar candidatura prim-ministrului să fie propusă de către fracţiunea majoritară sau coaliţia formată în Parlament. În acest caz, Guvernul va fi, într-adevăr, responsabil politic în faţa legislativului. În această ordine de idei, propunem excluderea din atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova a celor ce ţin de învestitura Guvernului.

Atribuţii în domeniul politicii externe. Preşedintele este chemat să reprezinte Republica Moldova în relaţiile cu alte state şi dispune de următoarele atribuţii în domeniul politicii externe:

• poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit de lege, spre ratificare Parlamentului;
• la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
• primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova (articolul 86 din Constituţie).

Deşi foarte importantă, misiunea Preşedintelui ţării se reduce doar la exprimarea voinţei Republicii Moldova de a deveni parte la un anumit tratat, deoarece semnătura Preşedintelui nu dispune de putere juridică în cazul în care tratatul nu va fi ratificat de către Parlament. Putem afirma că implicarea Preşedintelui Republicii Moldova în problemele politicii externe reprezintă o dimensiune specifică a activităţii şefului de stat, prerogativele în acest domeniu fiind exercitate întru realizarea funcţiei reprezentative a statului. În acelaşi timp, prerogativele în domeniul politicii externe nu sînt exercitate de şeful statului fără consultări, necesitînd implicarea şi a altor autorităţi: la încheierea tratatelor, în final, este implicat Parlamentul, iar în stabilirea relaţiilor diplomatice, prealabil, este implicat Guvernul.

Atribuţii în domeniul apărării. Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală. De asemenea, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară starea de război şi le aduce, neîntîrziat, la cunoştinţa Parlamentului.

Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii (articolul 87 din Constituţie).

Preşedintele Republicii Moldova este responsabil personal de securitatea statului. Preşedintelui i se rezervă dreptul de a institui şi administra, în conformitate cu legislaţia, organe consultative pentru problemele asigurării securităţii statului - Consiliul Suprem de Securitate (articolul 6 din Legea cu privire la apărare). Trebuie să se asigure că Consiliul Suprem de Securitate va rămîne un organ consultativ, ce prezintă recomandări, dar nu decizii obligatorii pentru Guvern, astfel încălcîndu-se principiul separării puterilor în stat. Consiliul Suprem de Securitate trebuie să prezinte recomandări în domeniul politicii interne şi externe nu doar şefului statului, dar şi Guvernului.

Numirea judecătorilor. Preşedintele Republicii Moldova numeşte judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116 alin. (2) din Constituţie).

Considerăm că în cazul cînd potrivit legislaţiei candidatul la funcţia de Preşedinte va trebui să fie fără de partid şi politic echidistant, nu rămîne relevantă necesitatea transmiterii Parlamentului a atribuţiei de numire a judecătorilor. Dimpotrivă, aceste calităţi vor garanta, într-o măsură mai mare, imparţialitatea în procesul exercitării atribuţiilor în cauză.

Relaţiile Preşedintelui Republicii Moldova cu Guvernul. În cadrul regimului parlamentar o însemnătate considerabilă se acordă Parlamentului, care devine, de fapt, adevăratul for politic de guvernare. Guvernul, condus de un prim-ministru eficient şi cu largi puteri, este obligat să răspundă pentru guvernare în faţa Parlamentului, care îi poate retrage încrederea, în condiţiile în care se contată că acesta nu-şi onorează corespunzător mandatul. Aceste realităţi diminuează rolul şefului statului, în comparaţie cu cel al şefului Guvernului.

Conform art. 96 al Constituţiei Republicii Moldova, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Responsabilitatea pentru guvernare şi-o asumă Guvernul, iar decretele Preşedintelui ce ţin de un şir de atribuţii, prevăzute în articolele menţionate (art.86, alin.(2); art.87, alin. (2)-(4) ale Constituţiei) urmează a fi contrasemnate de prim-ministru.

În calitatea sa de şef al statului, Preşedintele Republicii Moldova dispune de anumite atribuţii în legătură cu constituirea Guvernului: desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; numirea Guvernului în baza votului de încredere acordat de Parlament; revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului.

Astfel, intervenţia şefului statului în activitatea Guvernului prin numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului nu corespunde totalmente dezideratelor unei republici parlamentare, de aceea, această atribuţie urmează a fi revizuită. Trebuie să reamintim că dreptul de a numi prim-ministrul şi membrii guvernului este una din prerogativele de bază ale preşedintelui în calitatea acestuia de şef de stat. În mai multe state constituţia oferă preşedintelui dreptul de a forma guvernul fără ca să consulte parlamentul. O răspîndire mai largă a obţinut însă practica formării guvernului de către şeful de stat după consultarea parlamentului.

Putem, deci, conchide că incumbarea prin norme constituţionale Preşedintelui Republicii Moldova a unor atribuţii specifice unei republici parlamentare contemporane, numirea în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova a unei persoane notorii şi nepărtinitoare corespunde exigenţelor unui stat de drept şi:

• va crea premise favorabile unei concilieri politice;
• va plasa şeful statului în postul de forţă mediatoare şi garant al stabilităţii sistemului politic autohton;
• va contribui la sporirea credibilităţii în instituţia Preşedinţiei;
• va influenţa benefic asupra imaginii ţării.

Experienţa ştiinţifico-didactică acumulată în procesul de predare a cursurilor universitare de Drept constituţional şi de Drept electoral mă face să adopt o atitudine rezervată că alegerile parlamentare anticipate vor fi un instrument al atingerii consensului politic în Republica Moldova. Actuala criză politică generată de alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 a afectat sistemul constituţional din Republica Moldova. În lipsa unui dialog constructiv între partidele politice s-a ajuns la o situaţie fără precedent, nefiind acumulat numărul necesar de voturi pentru alegerea Preşedintelui. Aceasta a condus la dizolvarea Parlamentului, fiind anunţate alegeri parlamentare anticipate.

În situaţia în care este puţin probabil ca una din formaţiunile politice să obţină la alegerile viitoare 61 de mandate, nu există nici o garanţie că alegerile anticipate vor fi soluţia depăşirii crizei politice care are un impact negativ pentru întreaga societate, devenită victimă colaterală a unui conflict politic interminabil.

Politicienii urmează să înţeleagă că societatea care tolerează un model incert de guvernare nu contribuie la consolidarea democraţiei şi asigurarea libertăţii. Una din condiţiile primordiale pentru ca o ţară să devină într-adevăr democratică este ca toate funcţiile deţinătoare de atribuţii publice să fie ocupate în mod regulat ca urmare a unor alegeri libere şi corecte. În acest context, sugestiile expuse merită a fi tratate cu atenţie şi responsabilitate de către unii lideri politici şi alţi actori ai vieţii publice, ele vizînd aspecte esenţiale privind atingerea consensului politic naţional, consolidarea democraţiei în Republica Moldova şi viitorul ei.

Ion Guceac, dr.hab. în drept, prof.univ.,
secretar ştiinţific general al A.Ş.M.